Aș putea spune că totul a început de la un articol a lui Elly, despre experiența ei într-o multinațională, dar totul a început cu mult mai mult timp în urmă. Totul a început pe vremea când eram mică și urmăream toate desenele în engleză, apoi filmele în spaniolă și italiană, cît și anumite programe de divertisment în cele 3 limbi menționate.
Așa am învățat eu, puțin câte puțin, engleza, spaniola și italiana (cea din urmă, la un nivel abia conversațional, adevărat, dar înțeleg și citesc foarte bine). Apoi am ajuns la școală și m-am chinuit cu franceza, deși o limbă frumoasă, melodioasă, tare am mai urât-o, din cauza profesorilor pe care i-am avut de-a lungul anilor. Acuma dacă mă întrebi ceva, s-ar putea să-ți răspund într-o fran-glezo-spaniolă. Pierderea mea!
Primul contact cu o limbă străină, vorbită chiar de către nativi, a fost în liceu. M-am întâlnit, din pură întâmplare, pe stradă, cu un grup de spanioli. Și cum eram foarte mândră că spaniola era a 4-a limbă străină învățată (după franceză, engleză și latină, dar mai aproape de inima mea), am intrat în vorbă cu ei. Se pierduseră și nu mai știau pe unde să o ia pentru a se întâlni cu restul grupului de turiști. Pentru că am vorbit cu ei, într-o conversație liberă, am căpătat mai multă încredere în mine.
Apoi, un an mai târziu, eram translatoră pentru un grup de medici americani veniți în Botoșani (orașul meu natal) pentru a opera, consulta gratuit. Deși experiența a fost una interesantă și benefică pentru nivelul meu de engleză, nu prea mi-au plăcut oamenii cu care am avut contact. Prea se credeau mari și tari, petreceau până târziu tare chiar dacă dimineață aveau operații complicate de executat.
Unul singur, un chirurg la vreo 40 de ani, mi-a plăcut. Mai stingher el, deoarece nu prea își avea locul in grupul de petrecăreți, dar era mai cumsecade și îl respectai cu adevărat. Se trezea dimineața foarte devreme pentru ”jogging” de vreo 10 km, stătea de vorbă cu noi - tinerii translatori și chiar se interesa de viața din România, din orașul nostru și de a noastră, în general. Glumea cu pacienții, deși, pe moment, aceștia nu întelegeau până nu traduceam. Totuși, am rămas cu niște cunoștinte de limbaj tehnic medical în limba engleză.
La facultate, experiețele s-au înmulțit: studenții Erasmus, voluntariatul in Asociația Adisis Tineri și campusul lor de vară de la Cotnari împreună cu spanioli și italieni, babysitting-ul și cântecele/poezioare în engleză, plus cursuri și seminarii, colocvii, licență și master la Facultatea de Litere. Toate mi-au plăcut. Studenții Erasmus sunt atât de deschiși, atât de dornici de a experimenta lucruri noi. Voluntariatul a fost ceva nou pentru mine: pe de o parte campusul de vară pentru copii era o provocare (să strunești vreo 50-60 de copii cu vârste cuprinse între 4 și 9 ani este prea mult chiar și pentru mine, dar m-am descurcat; mă pufnea râsul când îi auzeam cum mă strigă: Doaaaaaamnaaaaaa!); pe de altă parte, comunicarea cu cei din jur, ceilalți voluntari, fie ei români sau străini.
Cred că singurul meu regret din acea perioadă este faptul că nu am fost și eu cu o bursă Erasmus în afară. Aveam șanse, dar nu mai știu de ce nu am aplicat. De acuma, a trecut și trebuie să privesc înainte. Mai sunt multe de zis, dar o voi face în partea a doua a acestei ”povești”: despre vara în Grecia și joburile care implică să vorbești/scrii în alte limbi
